Construcția din sticlă-sticlă distribuie stresul mecanic mai uniform, deoarece ambele fete au o rigiditate și un comportament de dilatare termică similară. O foaie din spate de polimer este mai flexibilă și poate dezvolta micro-fisuri în jurul interconexiunilor celulare, pe măsură ce modulul se flexează în condițiile repetate de vânt sau de zăpadă.

Aceste diferențe devin cele mai vizibile la câțiva ani de funcționare, mult după ce o inspecție vizuală de rutină ar scoate la iveală ceva neobișnuit, motiv pentru îngrijirea cotele de încărcare statică și datele de teren pe termen lung contează mai mult decât inspecția din primul an.

O foaie din spate de polimer rămâne cel puțin parțial permeabilă la vaporii de apă pe o durată de viață de mai multe decenii. Sticla este efectiv impermeabilă, astfel încât o structură de sticlă-sticlă menține umiditatea de încapsulare și celula se interconectează mult mai constant pe durata de viață nominală.

Același efect de barieră încetinește pierderea puterii legate de PID, deoarece degradarea indusă de potențial este accelerată de umiditate combinată cu tensiunea dintre celulă și cadrul împământat, ceea ce contează cel mai mult pentru rețele mari de montare la sol la tensiuni mai mari ale sistemului.

Nicio structură nu câștigă pentru fiecare factor. Construcția cu sticlă dublă duce la rezistența la umiditate, rezistența PID și câștigul bifacial, în timp ce construcție cu sticlă unică păstrează un avantaj în ceea ce privește greutatea și costul inițial, motivul pentru care decizia ar trebui să urmeze proiectul mai degrabă decât o preferință fixă.

Costul total de proprietate rareori urmărește doar prețul de achiziție, odată ce se așteaptă ca un sistem să funcționeze timp de două decenii și jumătate sau mai mult. Tabelul de mai jos rezumă modul în care cele două structuri se compară în mod obișnuit între implementarea montată la sol și pe acoperiș.